O poveste de iubire

Am terminat sufeintele tanarului Werther. Mi-a lasat umbrele unei priviri de ansamblu,asupra enthuziasmului meu. Am fost de mute ori incredibil de dedicat iubirii si persoanei iubite.
Saracul... a devenit o legenda, insa nu a fost fericit niciodata cu adevarat. Daca ar fi vazut zambind, daca ar fi privit in ochi atunci cand zambea, sunt sigur ca de fiecare data s-ar vedea o durere din cauza sensibilitatii si profunzimii lui.

Am citit destul de detasat, deoarece ma speriase putin intrarea in entuziasmul acela care prevedeam ca se va lovi din cauza ridcarilou prea sus si prea rapide. Sufletul e cat se poate de dificil, nu seamana cu nimic din ce exista pe lume.

Ma intreb daca exista suflet pur, pur prin imperfectiuni care il fac grandios.
Mi se pare ca sufletul tanarului Werther este ca o usa de lemn cu scanduri mici si vopsite boemian in alb. O usa care este colorata picatata pe acel alb cu niste culori arse pe ea cu mucuri de tigare. ---La sfarsit, dupa toata prelucrarea, atunci cand s-a putut indeparta de munca lui, a vazut ce a facut.